Să-i dăm Cezarului ce este-al său… chiar numai scârbă de ar fi să fie!

În faţa sălii de judecată… după sentinţe, după hlizit, după pozat…

ÎNŢELEPCIUNEA ÎNSĂŞI:           Fată, o fi plecat aia fără să spună nimic?
SUFLETUL CARITABIL:               Ei, na! Are lucrurile pe scaun. Tre’ să fie pe-aicea pe undeva. S-o fi dus la baie.
ÎNŢELEPCIUNEA ÎNSĂŞI:           Maaaaamă, deci, sper că n-are de gând să stea până mergem noi la bar… că nu ştiu ce fac!
SUFLETUL CARITABIL:               Ba cred că stă. Îţi dai seama!
ÎNŢELEPCIUNEA ÎNSĂŞI:           Păi ce, a invitat-o cineva?
SUFLETUL CARITABIL:               Hai, mă, ce dracu’, parcă nu ne-o fi auzit spunând că mergem?
ÎNŢELEPCIUNEA ÎNSĂŞI:           Şi ce? Îţi dai seama că-i strică ziua profei?!? N-ai văzut că şi ea a zis că se ceartă cu toţi? Io-n locu’ ei i-aş spune de la obraz.
SUFLETUL CARITABIL:               N-ai cum, mă, a fost şi ea-n proces.
ÎNŢELEPCIUNEA ÎNSĂŞI:           Aşa şi? Ce să zic?! Cu ea sau fără ea…

SUFLETUL CARITABIL:               Ei, nici chiar aşa.
ÎNŢELEPCIUNEA ÎNSĂŞI:           Scriu şi io pe-o hârtie cinci cuvinte şi urlu-n gura mare de pe foaie. Ce dracu’, fată, te-ai tâmpit?

SUFLETUL CARITABIL:               Măi, şi io vreau să mă distrez, da’ parcă mi-e aşa… un pic…
ÎNŢELEPCIUNEA ÎNSĂŞI:           Auzi, fată, ştii ceva? Mie nu mi-e deloc, da? Să dea dracu’, da’ acu’ nu mai are copil, bărbat cu care să se certe-acasă?
SUFLETUL CARITABIL:               N-auzi tu că-i ăla mic bolnav, cică?
ÎNŢELEPCIUNEA ÎNSĂŞI:           Foarte bine! Să plece dracu’ şi să ne lase-n pace.
SUFLETUL CARITABIL:               Păi n-o vezi că nu mai pleacă odată?

“AIA”, ignorând aşa vădite piedici ce punea fericirii domniţelor vitriolate, se afla în plină procedură de formare număr telefon pe coridor… după un colţ… în spatele unor scări… Şi iată cum, dintr-o eroare a providenţei probabil, atunci când buzele nu produc vorbe, zgomotul, însă, se aude… Cu-n nod în gât şi-un gust amar, cum şade bine oricărei clonţoase, gândi nemernica să îşi consume minutul academic până la întoarcerea în “paradis” vânând febril un om normal pe coridoare.

Dar zeii cruzi se pronunţaseră contrar…
Futilă încercare, aşadar!

Din jilţul cocoţat pe eşafod, îşi lua frivola alaiul de dosare şi purcese tuturor a le ura o seară bună în continuare.

INJUSTA COLOMBINĂ:               Ah, nu mergeţi cu noi la bar…, nu?

Cât oare împleti-se-vor salina umezeală din priviri şi lama de hanger din cord? Există-o pildă ce-i face prazului mărturisire: pe când la ora de prânzit un nepoftit se-arată şi-i dă bineţe intrând în casa sa, olteanul binevoitor urează “Eşti bun venit. Tu nu mănânci, nu e aşa?”.

MORALA:

Fanta este mai gustoasă când nu te-ntrebi de cineva o fi scuipat în ea.

Haita ştie întotdeauna cine e şeful, chiar dacă nu-i convine din ochi a recunoaşte.

Pe unii mediocritatea îi deprimă, pe alţii… îi doare.

Uite-aşa, din ignoranţă, unii au zis şi alţii au dat… Numai unul, mi se pare, chiar ştiind… n-a arătat. Morală nu-i mai mare-n viaţă decât să-i vezi, când tu speri a-i spăla, cum toţi, “martiri”, virtutea îşi înhaţă şi se grăbesc în glod a se-arunca.

Pe mort nu-l încălzeşte foarte tare
Costumul pregătit pentru când moare,
Nici porţelanul fin, de bun păstrat,
Nu e mai neciobit fiindcă-i uzat.