Mumă’-sa lu’ Ştefan cel Mare (completă)

Pe o stâncă neagră, într-un vechi bordei,
D’-unde vine-n valuri damful de mujdei,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Grasă şi scârboasă ca o bivoliţă;

Căci din bătălie soţul ei dorit
A plecat la crâşmă şi n-a mai venit.

Ochii ei albaştri tulburi lăcrimează
În timp ce-ameţită un trabuc fumează;

Picături de ţuică cad pe a sa mână,
Şi-n barbă tăria cu jegu’-i-se-ngână.
Dar senila-i soacră lângă ea veghează,
Râgâind ca scroafa, o îmbărbătează.

Când orologiul sună noaptea jumătate,
La bordei în poartă oare cine bate?
“- Eu sunt, făi Mariţo, fiul tău iubit;
Eu, şi de la crâşmă mă întorc rănit.

Soarta găştii mele crudă fu astă dată:
Mica mea oştire a făcut-o lată.
Dar deschideţi poarta… Câinii mă-nconjor…
Am căzut în baltă si mi-e frig de mor!“

Scârba de domniţă la fereastră sare…
“- Ce faci tu, tâmpito?“ soacra strigă tare.
Apoi boşoroaga la poartă a ieşit
Şi cam enervată la el s-a răstit:

– „Ce spui tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin baruri mii de beri împarte.
Ştiu ce am la casă, că doar e al meu

Şi din leagăn încă se-mbăta la greu.

Însă, dacă cerul vrea să mă priveze
Şi la bătrâneţe să mă întristeze,
Încât obiceiul ţi l-ar fi schimbat…
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
De-oameni trezi aicea n-avem trebuinţă,
Nici nu ai să intri fără-a mea voinţă.

De eşti tu acela, du-te înapoi

Şi-adu damigeana să bem amândoi!”

Ştefan pleacă-agale, furios se-agită
Să-şi adune gaşca ce-n boscheţi vomită.
Petrecerea-ncepe… Halbele golite
Cad ca nişte spice, de securi lovite.